Petrecerea timpului liber prin Herculane
Marea Unire s-a produs, iar Banatul a intrat parțial în componența noului stat român. În acest nou context geopolitic, autoritățile se străduiau să reatragă vilegiatruştii, care deşi dezvoltaseră anterior loialități față de stațiunile tipic bănățene, acum locuiau în afara granițelor vechiului Banat, deci în afara României. Ocupaţia militară sârbească, procurarea şi vizarea paşapoartelor sau durata călătoriei pe calea ferată, toate erau piedici în calea dezvoltării turismului. Un drum de 30 km de la Vârciorova şi până în staţiune era parcurs în 12-15 ore, iar preţul unei călătorii pe această distanţă era de 800 coroane. În anul 1919, cu toate piedicile amintite anterior, numărul vizitatorilor a ajuns la 7.648 persoane. Dintre personalităţile marcante care au vizitat staţiunea, îi amintim pe ministrul I. C. Brătianu, pe generalul Văitoianu sau pe Alexandru Constantinescu. În sezonul 1920, numărul vizitatorilor a ajuns la 12.577, dintre vilegiaturiştii importanţi îi putem menţiona pe miniştrii Argetoianu şi Trancu-Iaşi, pe ministrul Greciei, Jean Pappas și mulți alții.
Cu doar câteva mașini pe străzi, pe care le puteai număra pe degete, cu o infrastructură pregătită mai degrabă pentru trăsuri și calești decât pentru automobile, dar mai ales cu o cultură a folosirii intensive a Căilor Ferate Române, drumul la Băi se făcea de cele mai multe ori cu trenul, în vagoane care adaposteau până la 18-20 de persoane. Fie că vorbim de turiști veniți de la Viena să-și oblojească problemele de sănătate sau de români care traversau toată țara pentru tratamentul la Băi, trenul era mijlocul preferat de mai toți vizitatorii Herculanelor, așa cum reiese și din frecvența cu care ajungeau trenurile în stațiune. Odată ajunși în stațiune, turiștii se împrăștiau în cele câteva facilități de cazare, cu mult sub necesarul cererii. Camerele erau cu până la 12-14 paturi și erau repartizate distinct pentru femeile și bărbații care veneau la băi. Asta înseamna că de multe ori, familiile se separau, deși separarea venea la pachet cu mai multe inconveniențe, cel mai important fiind legat de cine păstrează singurul bagaj cu care veneau membrii familiei în vacanță.
În afara plimbărilor prin stațiune, vizitatorii aveau posibilitatea de a întreprinde excursii călare sau pe jos în pădurile din jurul Herculanelor, pe cărări și trasee amenajate în acest scop și care continuau alei urbane ce porneau din parc sau din apropierea unor băi. Modul în care vilegiaturiștii experimentează natura din proximitatea stațiunii este dirijat de așteptarea de a fi luați prin surprindere: majoritatea ghidurilor și a jurnalelor de călătorie descriu Băile Herculane ca apărând brusc după o cotitură a drumului, desprinzându-se din întunericul pădurilor, menționează cărările sinuoase care pornesc de pe malurile Cernei spre munte, iar stânca de deasupra stațiunii declanșează reverii celor care o privesc de pe balcoane și terase. Unul dintre locurile cel mai frecvent citate de călători este restaurantul „Traiteurs- Geb̈ude”, o clădire cu un etaj care avea o cafenea, o încăpere pentru jocuri și o sală de dans.
